Cum să devii faimos – Voroneț

Biserica de la Voroneț a fost ridicată în cinstea eroilor de la Valea Albă. Iulie 1476. Mehmed al II-lea, el-Fatih Cuceritorul, invadează Moldova. Cete de tătari aliate sunt trimise de sultan să atace dinspre est, urmând să întâlnească, mai apoi, armata otomană care se deplasa dinspre sud-vest.

Oastea Mică a lui Ștefan cel Mare era compusă din luptători de pe moșiile boierești și târgoveți, călare și bine înarmați, cam 15.000 de oameni. Oastea Mare, cam 50.000 de suflete, era alcătuită din cete de răzeși patrioți, dar nu la fel de bine echipați.

Ștefan, într-un atac fulger, respinge tătarii la Ștefănești, pe malul Prutului (azi în județul Botoșani). Numai că, răzeșii, așadar cea mai mare parte a armatei, îngrijorați de atacul tătarilor și de ce s-ar fi putut întâmpla cu familiile lor, se cer la vatră. Ștefan rămâne cu Oastea Mică și cu cetele de răzeși din nord (unde nu ajunseseră tătarii). Cu aceste efective domnitorul hărțuiește armata otomană, mai ales cavaleria ușoară care asigura aprovizionarea trupelor.

În 26 iulie 1476 Ștefan atacă pozițiile turcești, lângă Războieni, dar este nevoit să se retragă în Valea Albă. După o luptă aprigă în care se avântă însuși Mehmed, apărarea moldovenesască este străpunsă, iar Ștefan învins. Pierderile grele îl determină și pe Mehmed să se retragă.  

Cronica lui Neculce spune că Ștefan, după ce a vrut să se refugieze în Cetatea Neamțului, dar nu a fost primit de mama sa ”Du-te la oștire, pentru țară mori”, a luat drumul munților și a mers la Daniil Sihastrul să ceară povață, iar restul e legendă. La sfatul călugărului, Ștefan ridică o biserică din lemn, iar 12 ani mai târziu, meșteri necunoscuți zidesc din piatră în 3 luni, 3 săptămâni și 3 zile, din mai până în septembrie, actuala biserică de la Voroneț, cea mai cunoscută biserică pictată la exterior din Bucovina. Hramul este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

Mănăstirea este înzestrată cu moșii, cărți scumpe, odoare bisericești; tot aici funcționează o școală de slavonie unde erau instruiți copii de boieri și preoți pentru a deveni preoți, copiști de cărți, dieci pentru cancelariile orașelor și dascăli  de biserici și școli. Nu e sigur, dar se pare că funcționa și o școală în care se studiau limbile slavonă și română. Un centru de cultură.

La ceas de seară, călugării lăsau penițele jos și se îndreptau de șale. Lumina scădea repede și culorile se estompau în călimări. Fumul subțire se risipea vertical din hornuri. În răceala iernii, la Voroneț, aerul devenea casant pe sub porticuri.

După anexarea Bucovinei, în 1785, mănăstirea este desființată, biserica este transformată în parohie de sat și toate lucrurile bune sunt date uitării. 206 ani mai târziu, la 1 aprilie 1991 mănăstirea este reînființată, de această dată ca mănăstire de maici. Este tulburător de frumoasă. Atât de frumoasă încât legenda spune că pe la 1900 și ceva americanii au vrut s-o cumpere. Ar fi tăiat-o bucăți, ar fi trecut-o oceanul și ar fi asamblat-o la loc în Lumea lor Nouă. Prețul plătit ar fi fost echivalentul sumei bugetului țării pe un an de zile. Hm!

Culoarea albastră

Pictura exterioară a bisericii rezistă de mai bine de 500 de ani. Peretele de sud, pe care este reprezentat Arborele lui Iesei (genealogia lui Iisus Hristos), este cel mai bine păstrat, cu albastrul viu și cald. Deasupra intrării, în fereastra gotică, se buluceau norii gri închis. În contrast, pe peretele nordic, picturile sunt estompate, iar cerul vesel și senin. Peretele de vest, scena Judecății de Apoi, este atât de densă în simboluri, încât albastrul este concentrat și autoritar.

Tehnic

Petru Comarnescu spunea că pigmentul care se află la baza vopselei ar fi provenit dintr-o piatră semiprețioasă. Cercetări ulterioare au stabilit că pigmentul este azurit, un carbonat bazic de cupru, ce provine din Asia Mică și, fiind rar, este foarte scump. Substanța se prezintă în formă solidă, parțial transparentă, iar pentru a fi folosită în pictură trebuie măcinată până se transformă în praf. Dacă ne gândim cât de mare este suprafața albastră în pictura de la Voroneț (interior/exterior) înțelegem că pictura a necesitat un efort financiar considerabil.

Pigmentul, varianta comtemporană, se găsește azi la ferometal. Atunci de ce e unic ?! În pictura de la Voroneț praful de azurit, mineralul, a fost amestecat cu un liant natural pe care nimeni nu l-a notat nicăieri, niciodată. Rețeta combinării substanțelor este, de asemenea, un mister. Legendele spun că meșterii pictori erau plătiți în butoaie cu țuică, și că ar fi amestecat țuică în vopsea. Cine știe ?! În interior azuritul este amestecat cu smalț, pe pereții exteriori, cum spuneam, azuritul este amestecat cu nuseștiece. Meșterii pictori aplicau între stratul de var și vopsele, un strat negru de cărbune izolator. Liantul secret, stratul de cărbune, măiestria zugrăvirii, geniul meșterilor anonimi au dat picturii unicitate și rezistență la intemperii. În această ordine.

Programul iconografic

Deasupra intrării și a ferestrei gotice este reprezentat acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, iar în dreapta ușii, martiriul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Peretele de sud, cu cea mai mare încărcătură de albastru, continuă cu Arborele lui Iesei. Peretele de nord este mai șters, iar căderea unei bucăți de tencuială a scos la iveală piese de ceramică colorate, ornamentele bisericii de pe vremea lui Ștefan. Peretele de vest este cea mai cunoscută parte a bisericii, iar de câteva ori pe zi măicuțele-ghid explică pe îndelete privitorilor scena Judecății de Apoi. Pictura exterioară avea și un rol de educare/informare a celor neștiutori de carte despre marile teme religioase creștine. Peste tot sunt reprezentate elemente tipic românești: regele David care se acompaniază cu o cobză românească, îngerii suflă în buciume.

De ce am prezentat Voronețul? Valurile pandemice, urmând trendul de modificare genetică, se succed imperturbabil, prieteni! iar virusul dă cu sare pe frontiere. Nu ieșim nici anul acesta din perimetru, și poate e mai bine așa. În Bucovina păstrăvul fript este proaspăt și ieftin, iar dulcețurile făcute de maici nu au aditivi (o să cumpărăm cu lădița).

Pentru ce-am scris mai sus m-am documentat pe Wikipedia și am vizionat (de cel puțin trei ori cap-coadă) filmul Voroneț, O ferestră spre cer al Trinitas TV, pe care îl recomand.

Renita D’Silva – The Orphan’s Gift, few words

A good book immerses the reader in its reality, and everything else remains outside, senseless. The Orphan’s Gift, Renita’s last book, is no exception. The story flows naturally, the writting is sensitive and delicate, the reader’s emotions are on the highest level. Renita knows how to keep the reader captive into the story, right up to the end. I read it as a therapy, and I felt healed. Great Xmas reading!

Tu dac-ai fi regină, unde ți-ai face castelu’?

În secolul al VIII-lea negustorii greci din orașul Milet au ridicat o colonie pe malul Pontului Euxin, la loc ferit de vânturi, în bătaia soarelui, între dealurile alburii. Au numit așezarea Kruni (din limba greacă krunoi = izvoare). După ce o furtună puternică aruncă pe țărm o statuie a lui Dyonysos, numele orașului se schimbă în Dyonysopolis (al doilea ca importanță din provincia Scythia Minor, după Tomis, azi Constanța); numele s-a păstrat mai bine de 1000 de ani; mai apoi s-a numit Karvuna, oraș medieval care, la începutul secolului al XVII-lea, a fost atacat și ars. Numele Balcic este menționat pentru prima dată în anul 1604. În prezent Balcic este oraș-port/stațiune estivală, renumit pentru Castelul Reginei Maria, la o oră de mers cu mașina de Vama Veche. Șoseaua însorită trece printre câmpuri de gogoșari, lavandă tunsă rotund și miriști. Moriștile de vânt scot un sunet adânc. Bulgarii sunt grădinari vestiți.

Riviera bulgărească a devenit brusc foarte interesantă în urmă cu vreo cincisprezece, douăzeci ani: promontorii îndrăznețe, marea limpede, verzuie sau albastră, hoteluri curate all-inclusive, proximitate, un ego liniștit că a ajuns în străinătate fără să fie decavat, ba dimpotrivă; totul diferit de litoralul românesc, care este plat și sufocat. Noi ne-am dus la sfatul unor prieteni, într-o excursie de-o zi, dar ne-a plăcut atât de mult încât într-o lună eram înapoi, pentru un week-end întreg. Pentru cei interesați, o garsonieră dublă în Balcic costă 28.000 de euro. În privința plajelor, sunt scurte și înguste; plajele cumsecade sunt însă aproape, de o parte și de alta a orașului, pe coastă.

Despre Balcic și Cadrilater, Coasta de Argint sau Coasta Tyulenovo, se folosește sintagma ”pământ românesc” sau ”al nostru”. Vă las să judecați dacă a fost așa: într-un Imperiu Otoman slăbit, în anul 1908 se produce Revoluția Junilor Turci (o grupare cu vederi progresiste, care se opunea monarhiei absolutiste a sultanului, și care a condus la apariția Turciei moderne). În exteriorul Imperiului, Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria) cucereau Macedonia și cea mai mare parte a Traciei, tot pentru a anihila puterea sultanului în zonă. Roata se-ntorcea implacabil. Însă: Serbia privea către Kosovo și spre sud, Grecia spre Creta, iar Bulgaria (care se bucura de bunăvoința Rusiei) privea către Tracia Otomană și spre nord-vestul Macedoniei pentru o expansiune viitoare. Muntenegru, devenit regat în anul 1910, face primul pas, declarând război otomanilor la 8 octombrie 1912. Grecii au ocupat Salonicul, apoi Albania, Epirul (în prezent regiune în Grecia); Macedonia și Tracia ajung în mâinile aliaților. Primul Război Balcanic se încheie cu Tratatul de la Londra, 30 mai 1913, dar disputele rămân: Bulgaria credea că teritoriile anexate, mai ales în Macedonia, erau insuficiente; Grecia și Serbia se aliaseră împotriva Bulgariei, România cerea fortăreața Silistra ca preț al neutralității. O societate hulpavă. Nu e de mirare că Al Doilea Război Balcanic începe aproape imediat. La 16 iunie regele Ferdinand al Bulgariei ordonă trupelor sale să atace pozițiile sârbe și grecești. Bulgaria dorea să domine Balcanii, în timp ce Serbia și Grecia visau să împartă Macedonia și să împiedice hegemonia Bulgariei. În bătălia de la Kilkis armata bulgară condusă de generalul Ivanov s-a confruntat cu armata greacă comandată de regele Constantin. Pe frontul din Macedonia centrală, la Bregalnica, sârbii îi respingeau pe bulgari. În 18 iulie, la Kalimantsi, bulgarii îi opreau pe sârbi din ofensivă. Pe 29 iulie, armata bulgară i-a împins pe greci în aval, pe văile râurilor Struma și Mesta, iar Constantin, regele Greciei și participant activ în lupte, a cerut sprijinul sârbilor. Pentru că sârbii nu au putut să-i ajute pe aliații greci (fiind slăbiți de pierderile suferite), Constantin a cerut armistițiul, dar și bulgarii dorea pacea, așa că în final a fost o conjunctură win-win. Numai că bulgarii doreau pacea fiindcă situația se complicase până peste poate: românii invadaseră regiunea disputată Dobrogea și amenințau Sofia, iar otomanii, speculând momentul, au recuperat Adrianopol-ul (și al lor a rămas) pe care bulgarii l-au abandonat fără luptă. La 18 iulie a fost semnat un armistițiu general, iar schimbările teritoriale au fost reglementate la București și Constantinopol. Bulgaria a pierdut mai multe teritorii, printre care și sudul Dobrogei, iar altceva nu ne mai interesează. Zece luni mai târziu avea să izbucnească Primul Război, iar la 7 septembrie 1940 prin Tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud revenea Bulgariei, la presiunile germanilor. Dacă fragmentul de mai sus vi se pare complicat, de neînțeles și inutil să știți că special l-am conceput fără noimă: este definiția mea pentru război. Vremurile erau complicate.

Totuși, pentru cine dorește o ”reparație morală” la pierderea Cadrilaterului, să știți că e plin de români la Balcic și pe toată coasta, leul românesc este monedă curentă și bulgarii au învățat de bună voie limba română (așa cum și viceversa, cu televizorul, aduceți-vă aminte!). Restul e o chestiune de distanță.

Maria Alexandra Victoria, nepoată a Reginei Victoria după tată și a Țarului Alexandru al IIlea după mamă, s-a căsătorit în anul 1892 cu principele Ferdinand I și a devenit Regina României în anul 1914. Cronicile și biografii preamăresc implicarea reginei în viața regatului său, îi laudă frumusețea și inteligența. Castelul și grădina de la Balcic sunt dovada bunului său gust. Exercițiu de imaginație: anii 20 ai secolului trecut: scăpați ca din laț din război și din pandemia de gripă spaniolă (sună cunoscut?), oamenii începeau să se bucure de viață; o frenezie ușor de înțeles. Balcicul beneficia de avantajul noutății (în comparație cu draga noastră Constanța care era măturată de vânturi și avea un sezon scurt): străzile albite de praf, cărări ce coborau șerpuit la mare, senzația de continuă siestă, traiul deloc scump, marea strălucitoare și caldă, luna argintie oglindindu-se pe ape, locuitorii (majoritatea turci și tătari) prietenoși și putem continua la infinit. Boema s-a mutat în zonă. Citez din memorie, scriitori: Mihail Sebastian, Camil Petrescu (făcea popas la Balcic în drum spre Constantinopole), Gala Galaction, Cella Serghi, pictori: Cecilia Cuțescu Storck, Dumitru Ghiață, Șirato, Theodorescu Sion, Steriadi, Dărăscu, Tonitza, Iser, dar și actori, bancheri, oameni obișnuiți stăteau vara întreagă sau cumpărau proprietăți în oraș. Practic, dacă nu erai la Balcic, nu existai. La fel și astăzi.

În prima vizită la Balcic, Regina Maria nu este impresionată de împrejurimi. Însă la insistențele pictorului Alexandru Satmari revine, realizează potențialul locului, și hotărăște să-și facă aici reședința de vară. Regina dorește ”o casă albă, rezistentă, cu linii simple, în stil turcesc”, stilul locului. Alexandru Satmari îi propune reginei o villa cu fundațiile de piatră, ridicate din mare, și alte clădiri mici împrăștiate pe deal. O grădină în terase: câte o terasă și o casă pentru fiecare copil al reginei. Schițele lui Satmari sunt proiectate de arhitectul (cu origini turcești) Emil Guneș, iar construcția durează aproape 10 ani.

Am ajuns la Balcic pe la 10 dimineața, cu intenția precisă să vedem castelul (despre care nu citisem nimic și ne aminteam vag din poze). După indicatoare, lăsând la stânga fabrica de biscuiți și alte dulciuri, și pe dreapta Lidl-ul cu ferestre mari de sticlă, orașul începe încetișor cu case îngropate în verdeață și garduri de piatră; apoi casele se înghesuie una în cealaltă, apar cele vechi, cu etaj, balcoane de fier forjat și ziduri scorojite, sau cu parterul fățuit de vreo corporație nouă, cu ștaif. Ne-am oprit în prima piațetă, când strada a început să coboare. După un parapet solid, pe coastă, casele acoperite cu olane roșu-închis se terminau în marea aurie. În jurul nostru oamenii își vedeau de treburi, făceau piața, sau fumau plictisiți în pauza de la job. Era-ntr-o miercuri. Al treilea reper (după magazinul de dulciuri și Lidl) a fost cocoșul de tablă înfipt lângă un horn, iar al patrulea silozul masiv din port. Nicio urmă de castel. Niciun indicator. Pe cine să întrebi, în ce limbă, că noi nu știm boabă de bulgară, ori măcar rusă, ori vreun semn din chirilică. Și atunci ne-am pus întrebarea firească: Tu dac-ai fi regină unde ți-ai face castelul? Și așa ne-am dumirit și am ajuns.

Castelul se află în partea de vest a promenadei. La intrare se vând separat bilete pentru castel și bilete pentru Grădina Botanică, dar nu are sens să vizitați numai castelul. O trecere în revistă durează cam 2 ore. Mai bine vă rezervați o zi, iar pentru amănunte, desigur, alte vizite, fiindcă cine merge o dată, revine. Castelul este o villa, în stil turcesc, acoperită cu olane și împodobită cu un minaret. În vârful minaretului se află o giruetă care râde când bate vântul. Villa, piatră și pereți albi văruiți, are un plan simplu, auster, cu toate ferestrele și terasele orientate spre mare; ambianța este asemănătoare cu cea de la Castelul Bran. Scări-melc fac legătura între etaje. Primul nivel, sufrageria, este acum sală de expoziție de artă contemporană. În firidele șemineului, vase cu flori de sezon aruncă pete de culoare. Deasupra sufrageriei se află dormitorul regal și baia turcească cu vitralii optimiste în ferestre. Terasa dormitorului este cea deschisă publicului. Tavanele joase, culorile calde, foșnetul liniștitor al mării dau o senzație de siguranță și de permanență. Regina a numit castelul Tenha Yuva (limba turcă), Cuibul singuratic sau Cuibul Liniștit. În castel se află icoanele din capela Stella Maris, vase mari de ceramică, mobilier, obiecte personale ale reginei. Grădina Botanică este în administrarea Universității din Sofia. Noi am fost la începutul toamnei (septembrie și octombrie). Am prins trandafirii înfloriți și ne-am minunat de colecția de cactuși. Am mers pe sub cedri, ne-am răcorit lângă cascade și am băut cafea la ibric în susurul morii de apă (3 leva), am aprins lumânări la capelă și am ascultat Hora Staccato pe sub arcade. N-am degustat vinurile pentru că eram cu mașina, dar am cumpărat rahat bulgăresc cu 3,5 leva din incinta ansamblului muzeal, cu 1 leva de la supermarketul din piațetă, la întoarcere, și cu 0.65 leva de la Kaufland, de la Varna, în a doua vizită. Am mâncat pește la restaurantul de la ieșire (am împărțit puțin și cu pisicile) și supă de linte în mall, la Varna. A doua oară am încercat mai multe terase de pe promenadă: înghețată, prăjituri, bere, fructe de mare, shake-uri. Berea bulgărească se numește Kamenița.

Girueta reper
Silozul din port și acoperișurile cu olane; silozul este important fiindcă se vede de la Capul Kaliacra
Terase pe promenadă; vedere spre castel
În spatele castelului se văd terasele de piatră care întăresc malul și care duc spre partea de sus a grădinii.
Capela Stella Maris

Types of blues 2 – Rovinj

Rovinj is the hidden gem if you know where to look. What you see when you arrive in Rovinj is nothing far from the ordinary, it is the usual town. You know there’s the Adriatic Sea somewhere, but you can’t make out where. Finally you arrive at the docks and it strikes you. It is an image that is as famous as it is wonderful. Try to imagine Monte Carlo, then take the wealth away and keep the beautiful things, and you got the urban fragment of the Croatian coast. Rovinj is no exception. It has the boats, the peninsula, and the picturesque buildings. My quadcopter was not available at the moment, so I do not have any aerial frames, besides the dock view from my window, which I believe was the most beautiful view of the 3 housings we rented.

Rovinj is a bilingual town, Italian being its second language. This is expected, as Italy is just across the Adriatic Sea, about 100km to the west. However, Italian or Croatian, people were kind, no matter how old they were or how hard it was to communicate in English. I might have went in a merchant neighbourhood and that might have been the demanded conduct, but I want to assume they were natural, so that’s what I’ll do. Anyway, what I can say for sure is that is the behaviour anyone can get in Rovinj from its dwellers.

The Church of Saint Euphemia towers over the little coloured buildings, while the entire landscape is soaked in the medditeranean sun. You would not believe how twisted and dense the alley network is in the peninsula. You can get easily lost if you don’t exactly know where you are headed (we actually walked a 10 minutes path in 45, and we got to the highest point twice). But getting lost is not a problem at all (except for when you have to be somewhere or it’s raining, you get the idea) when you’re surrounded by warm-coloured walls, the azure sky is above and you pass the occasional gaps between the blocks leading straight to the sea. 4 9

Take this guy for example, who came from Rome to open an Italian Fashion (Moda Italiana, pardon me) shop. He was due to open four days later and he even gave me a discount for me and my friends. When I wanted to buy some cheese, they kind of flooded me with bargains, but each of the merchants waited patiently for their turn. Samples were everywhere, I almost forgot I was hungry. But the actual cherry on top was the ice cream guy. Picture this, I was walking in the sun for at least an hour, hot and thirsty and I did not have my wallet with me. I saw the ice cream bar and I asked for a cup of ice cream to pay later. Not only the man gave me a cup, he also asked if I wanted a second one. Anyway, I brought all my friends to buy ice cream from him and he was so thankful he gave me another free cup. That was a particularly good day.

Rovinj’s beaches are really enjoyable, to say the least. Imagine a dream of blue seas, white sands, paradise birds, butterflies, and beautiful warm-hearted girls. Now, that was Goombay Dance Band’s „Sun of Jamaica”, and while most of it was on point, I did not see one grain of sand. The shore is completely rocky, and we had to lay our towels on the biggest and plainest stones we could find. Waters are hard to navigate with big ships, no wonder romans could not subdue the tribes in the peninsula until 177 A.D., and after as much as two military campaigns (way too many, as the guys were used to naturally come and take what they wanted). Not to mention how quickly the water deepens. About two meters in, I could not reach the bottom no matter how hard I tried. However, that was not a problem, given the extra salinity of the Adriatic. You couldn’t drown if you wanted to. Also, great places for skinny dipping. No paradise birds though.

Marco, the captain

Another memorable experience for me was the boat trip. I, for a mere mortal who only swam in the shallow waters of the Black Sea all his life (I also got a glimpse of the Sea of Marmara), was absolutely fascinated by what these new waters have to offer. After taking us along the coast, Marco, our driver (also an italian), just stopped the boat in the offings of the sea and threw the anchor. A little startled, I turned to „the captain”, as we called him, and asked if this is where we jump. With a nodding of his head and his usual smile, he uttered the magic phrase, and I did not need to hear more. Seconds later I was swimming offshore in the Adriatic, with no less than 50 meters of water below, and trust me, that pitch black you see when looking down can be as terrifying as it can be therapeutic. 12/10 would do again. Along the two days he stayed with us, Marco became something like a guru, taking us along the shores, showing us the fjords and the dolphins in the offshore. At the end, we camped on an island for a few hours and cooked a grill. Once again, the captain saved us from some serious food intoxications when he discovered that half of our fish was spoiled. Also, the view of the dusk we got was absolutely stunning.

I may make a habit out of visiting catholic churches when I’m on holiday, because I enjoyed each and every one of them. Saint Euphemia’s Church was no exception, although the heavy tourist traffic kinda spoiled the serenity of it. Anyway, tainted glass in these kind of edifice can never disappoint, especially when they cast the multicolor light on their statues. That being said, I caught some pretty good frames inside, not to mention the view of the sea from the church’s hill.

We spent 7 days in Rovinj but I can swear they were 2 or 3. Before we left, we decided we cannot go home right away, so Tudor (remember the guy who can do anything and thought I could do the same?) booked two more nights in Budapest. [That was nice too, but no point in including those days in our story. Maybe that was just our way of trying to get over Croatia, because the beaches of Rovinj came back to my mind the second we left Budapest.] 

We took a brief break in Szeged to get food, then went straight back to Drobeta Turnu Severin. Next day, the wallachian plains were there for us to take the ride home through them. They have always been there, and they will be for long after I’m gone. Even though that is where I belong, I can’t wait for the next time I’m going to leave them, then come back as I’ll always do.

After 13 days of vacation, almost 3000 pictures and a lot of new people, I think this can be named a spiritual journey rather than a holiday. Turns out that a place that’s generally known as not fitting for you can make quite the spot you find hard to leave at the end. Maybe I’m getting old, maybe I’m getting better, but there’s one thing I’m sure I learnt: gems can be hidden anywhere, and starting today, I’m taking every opportunity I can when it comes to seeing new places.

Cinci minute la Constanța

Nu știu cum am ajuns la Luigi Ionescu (în mașină, în drum spre Constanța); îmi umbla prin minte ceva cu ONT (Oficiul Național de Turism – un fel de booking); melodia o aveți aici și se numește Șoferul de la ONT. Ascultați cu atenție; citez: ”Șoferul de la ONT conduce mașina în zbor…….. Privește-nainte mereu/Pe turiști o nouă priveliște îi întâmpină pe traseu…. În timp ce ghidul bucuros/ le-arată plaiuri pitorești…. Iar ghidul arată tuturor schimbarea nouă de decor… Marea de cleștar/ Mangalia, Constanța…. Soarele-i mai luminos/În largile zări când privești…” Să fim înțeleși, eu nu critic aici. Ca să vă faceți o idee despre Luigi Ionescu, să știți că are o piesă care se numește ”Îmi plac ochii dumitale”, ce galant! (dumitale = pronume personal de politețe pe cale de dispariție sau deja dispărut), susține melodia cu vocea sa profundă (pianistul efectiv repetă câteva note, câteodată în contratimp sau pe altă linie melodică); a fost un VIP al timpurilor sale (mie mi se pare că semăna cu Rhett Butler), și poate că nu avea încotro; trebuia să cânte acele versuri ca să poată trăi mai departe. Versurile erau aprobate de cenzură (care nu se obosea prea tare cu adverbele sau adjectivele în exces, dar măcar nu făcea dezacorduri), melodia se transmitea la radio (de acolo mi-o amintesc), toate bune. Ce-am vrut să spun cu asta? Că îmi place Luigi Ionescu și îmi plac cântecele lui, dar mi-a fost și puțin jenă și un fel de milă că trebuia să facă astfel de compromisuri. La fel și ultima dată la Constanța. Am vrut să vedem roata din parcare și șantierul de la Cazino (+ ceva plajă/ baie). Constanța este ca o femeie (n-are vârstă, avantajul ei) care se coafează greșit, își dă cu o ojă ieșită din trend și are pretenția că are pantofi de firmă, dar nu-i șterge de praf. Ne-am oprit pe cele trei străzi care dau în mare și care mi se par cele mai frumoase (fără resentimente dacă cineva nu e de acord!) Sulmona, Callatis și Aristide Karatzali; ne-am dat în roata (20 de lei /persoană / 2 ture) care avea o cabină neagră VIP (cabina are în plus față de cele obișnuite suport de pahare, tapițerie de vinilin la canapeluțe și costă mai mult) și-am pozat berbecii de la Cazino. Scările care coboară pe plajă sunt năpădite de iedera verde închis care acoperă malul. În rest vegetația este diversă: tot felul de copaci, oțetari, iarbă uscată, buruieni, sticle de plastic, pungi, hârtii, măști folosite, cioburi, mucuri. O clădire în ruină, cu ușile și ferestrele blocate de scânduri bătute curmeziș , este plină de grafitti frumos colorate. Paznicul parcării se plictisește în soare (4 lei ora). Pe plajă sunt o mulțime de beach-baruri, umbreluțe și baldachine. Ici-colo, din nisip au început să crească scaieții. Vă reamintesc: eu nu critic aici. Cazinoul este în cămașă de noapte de sus până jos. N-am verificat pe tăbliță în cât timp trebuie să fie gata, dar cred că terasa dinspre mare o să fie super. Cum ziceam mai sus mi-a fost jenă și puțină milă. Pe drumul de întoarcere am stat pe telefon. O garsonieră dublă, nouă, cu vedere la mare, la Balcic, este douăzecișitreidemii de euro.

Stada Callatis
Strada Sulmona
Vedere din capătul străzii Aristide Karatzali
Plaja Neversea
Aceste tichii de mărgăritar…
Sporturi extreme: parapantă și surf
Cabina VIP
Cazinoul văzut din roată
Capul de Berbec se observă printre schele