Cum să devii faimos – Cafeneaua Mozart

wp-1588501656321.jpgEste o insolență din partea mea să dau sfaturi culinare. Meniurile mele sunt repetitive și lipsite de elementul-surpriză, iar ce gătesc se mănâncă de foame sau se drege cu smântână. Totuși, fac prăjituri bune. Scriu acest post, ca să vă dau rețeta de tort pentru persoane leneșe (în două variante) și să vă povestesc cum m-am lecuit (încă o dată) de păreri preconcepute.

wp-1588501655985.jpg

wp-1588501652815.jpg

wp-1588501656719.jpgTortul pentru persoane leneșe (titlul este al meu, dar pe măsură ce vă asumați această prăjitură, o puteți numi cum doriți) este o prăjitură rapidă. Așadar: se folosește blatul egal – șase ouă, șase linguri de zahăr, cinci linguri de făină rase, două linguri de pudră de cacao cu vârf (sunt de fapt tot șase linguri de făină, numai că praful de cacao este mai puțin dens decât făina, de aceea se poate pune mai mult), sare. Este un test de anduranță. Ouăle și zahărul (+sarea) se mixează bine până se umflă (chestia aia că zahărul se adaugă treptat în ouă, iar la făină+cacao nu mai folosiți mixerul; cu un tel amestecați ușor compoziția (ca să nu iasă aerul care va ține loc de praf de copt) până se uniformizează. Coaceți la foc mediu, cel mult 40 de minute. Pentru cremă aveți nevoie de cantități egale de smântână pentru frișcă și smântână obișnuită. Bateți frișca, îndulciți-o și aromați-o cum vreți. Amestecați frișca și smântâna, asta-i crema. Tăiați blatul în trei părți cât mai egale, nu-l însiropați, puneți crema între straturi, gata. Ca să fie cremos trebuie cam 600 de ml din fiecare smântână. Se mănâncă a doua zi, așa că faceți-l seara. Habar n-am câte calorii.

wp-1588501657161.jpg

wp-1588501655473.jpgAveam, în privința combinațiilor de arome și gust, principii puține, dar fixe, de exemplu: dulceața de portocale/caise nu se amestecă nici-o-da-tă cu ciocolata. De aceea n-am încercat să fac nici-o-da-tă (nicisămănânc) tort Sacher. Până anul ăsta.

wp-1588501654114.jpg

wp-1588788437579.jpg

wp-1588501654560.jpg

wp-1588501655047.jpg

wp-1588501651569.jpg

La Cafeneaua Mozart am ajuns din întâmplare, în drum spre Café Central, unde n-am mai ajuns deloc. A doua la dreapta de la Catedrala Sfântul Ștefan, și apoi colțul de pe stânga, în spatele Hotelului Sacher, vis-á-vis de Albertina, în spatele Operei; bonus: lângă un infomagazin unde găsiți hărți ale Vienei gratis. De ce prefer hărțile clasice și nu folosesc mapsonline? ”O, tu, Călătorule! Găsește o cafenea micuță, cu mesele afară la soare, ia-ți o cafea/ceai/croissant/corăbioară/fresh de portokale sau rodii; deschide harta și pune ceașca/paharul/telefonul pe ea să n-o zboare vântul; ridică ochii și privește cum soarele se joacă pe suprafața Bosforului/Senei/Dunării/Dâmboviței; drumu-i al tău și ziua de-abia a-nceput!” De-aia le prefer!

Georg Pöhlein deschide în 1794 o cafenea în clădirea numită atunci Bürgerspitalzinshaus. Peste drum, din anul 1745, era situat Palatul Taroucca, acum  Muzeul Albertina. După ce schimbă mai mulți proprietari, localul cunoaște o perioadă de înflorire sub conducerea lui Simon Corra, care-l renovează în 1836 și-l redenumește Café Corra. Corra a fost printre primii inițiatori ai conceptului de schanigarten (scaune, mese, umbrele, ghivece cu flori – terase amplasate pe spațiul public, care funcționează de la 1 martie până la 15 noiembrie în Austria și Bavaria). Cafeneaua începe să fie frecventată de actorii și publicul teatrului Kärntnertortheatre, aflat în vecinătate. 

În 1840 stabilimentul este cumpărat de Mr. Katzmayer și devine una din cele mai importante cafenele ale Vienei și loc de întâlnire pentru jurnaliști, literați și artiști. Unii dintre ei erau informatori ai poliției cancelarului Metternich. 

În 1869 se deschide K&K Hofoper (predecesorul Operei) cu premiera operei lui Mozart Don Giovanni; Kärntnertortheatre se transformă în Hotelul Sacher; în 1882 zona intră în sistematizare, clădirea în care se afla cafeneaua este demolată. Se redeschide în clădirea în care se află până în prezent, pe colțul Maysedergasse/Albertinplatz.

Abia în 1929, Oskar Hornik, noul proprietar, denumește cafeneaua după numele lui Mozart, care avea o statuie în Albertinplatz (statuia astăzi este amplasată în Burggarten). Localul prosperă, dar, în anul 1938, Oskar Hornik, evreul-proprietar este obligat să vândă. După război, piața și împrejurimile sunt aproape distruse (inclusiv Muzeul Albertina și Opera). În 1948 localul este restituit familiei Hornik, dar vremurile erau grele, omenirea se lupta pentru supraviețuire. Salvarea a venit de la scriitorul american Grahman Green, care, inspirat de atmosfera din cafenea,  scrie romanul Al treilea Om și scenariul filmului; filmul a avut regizor pe Carol Reed, și pe Orson Wells și Joseph Cotten în rolurile principale (care locuiau în apropiere, la Hotel Sacher, și beau cafeaua, ghiciți unde?!). Anton Karas, care a interpretat soundtrack-ul filmului la țiteră, a compus și Café Mozart Valse. Încet, încet, lumea revenea la normal.

În 1985, lanțul de magazine  japonez Mitsukoshi cumpără cafeneaua pentru a o transforma într-un local exclusivist, dar eșuează. 1993, familia Querfeld reinterează la Café Mozart conceptul de cafenea populară, în sensul de pentru toate buzunarele (pentru buzunarul meu de fiecare dată când o să mă duc la Viena, dar nu chiar în fiecare zi).♣

♣ m-am documentat pe site-ul Café Mozart și Wikipedia. Tot pe site scrie că se redeschide la 15 mai 2020, iar rezervările se fac online.

În martie terasa era încălzită cu radiatoare elegant încadrate în fațadă. Interiorul este destul de mic, dar înțelept împărțit; oglinzile, tavanul înalt și candelabrele extind spațiul la nivel de percepție; dar ce să vrei mai mult dacă ai loc de bagaje pe canapea și de coate/telefon pe masă?! Servire ireproșabilă. N-ar fi fost de bun gust să înșir prețurile, așa că le-am fotografiat. Și da, am mâncat o felie suficientă de tort Sacher. Trei blaturi milimetric de egale, cu cremă milimetric așezată (îi bănuiesc de oarece automatizare), cu un strat de gem de caise sub ganache. Principiile mele au fost date peste cap.

Odată ajunsă acasă, am schimbat rețeta tortului pentru persoane leneșe așa: blatul egal se păstrează, dar se adaugă încă o lingură de praf de cacao. Crema și ganache-ul sunt tot una, și anume: smântănă de frișcă și aceeași cantitate de ciocolată amăruie 85% pe foc moale (ideal 600 ml smântănă și 600 g ciocolată). Blatul egal se taie în două, jumătate din ganache merge la mijloc, pe deasupra gem de caise de la mama (fiecăruia) și restul de ganache. Nu se însiropează. Rețetele sunt pe bune!

wp-1588501657161.jpg

wp-1588501650989.jpg

wp-1588501652061.jpg

wp-1588501336506.jpg

 

Cum să devii faimos – Belvedere Superior

wp-1584018067489.jpg

wp-1584018067399.jpg
Belvedere Inferior

wp-1584018733755.jpg

wp-1584018067735.jpg

wp-1584018067872.jpg

wp-1584018067789.jpg

wp-1584018067829.jpg

wp-1584018733892.jpg

wp-1584018733797.jpg
Iudita I

wp-1584018733829.jpg

wp-1584018068016.jpg
Mireasa, 1917 – 1918, neterminat

wp-1584018067455.jpg

 

wp-1584018067660.jpg
Urme lăsate de Zânele Pitice pe suprafața heleșteului

Belvedere Superior este despre Klimt și Eugeniu de Savoia. Ansamblul care cuprinde două palate, grădini, heleșteu și un pavilion expozițional, Belvedere 21 – clădire din oțel și sticlă, construită în 1959, renovată complet și redeschisă în 2009, găzduiește Muzeul de Artă Modernă-  se află la patru stații de tramvai (tramvaiul D) de la Operă. Din cele 17 ore pe care le-am petrecut vizitând Viena, am planificat 2 ore și am petrecut trei și jumătate pentru galeria lui Klimt, vestitul Sărut, grădină, heleșteu și poze. Sfat: Viena nu merge pe fugă.

Grădinile de la Belvedere sunt parcuri mari, cu straturile de iarbă trasate cu rigla și compasul, în arabescuri complicate care au imitat inițial parcul de la Versailles, dar care și-au căpătat definitiv identitatea; conifere tunse în forme geometrice simple, scări de piatră tocite, grifoni scorțoși (numai aparent), geamlâcul dinspre heleșteu, blocurile elegante de peste gard. La începutul lui martie în parcul de la Belvedere bătea un vânt subțire și tăios, iar soarele avea dinți.

Upper Belvedere (pentru conformitate) a fost numărul doi pe lista todolaViena (alegere de-acasă). Și dacă n-aș fi planificat așa, n-aș fi avut încotro. Marketingul faimosului tablou întrece orice imaginație, Sărutul fiind promovat peste tot (înaintea lui Mozart, Strauss, Schönbrunn, Sissy sau a Operei), inclusiv în muzeele unde nu este expus. Nu insist asupra felului în care se prezintă transportul în comun la Viena, cât de descâlcite sunt toate, cât de repede vin tramvaiele, cât de curate sunt și cum au ele un automat de bilete în vagon pentru căscații care nu-și fac provizii suficiente de la automat – biletele sunt cu 20 eurocenți mai scumpe în tramvai). Ar mai fi de spus că la punctele de infoturism capeți hartă gratis (harta detaliază cu simț nemțesc de răspundere și transportul în comun), astfel că la Viena și dacă vrei să te pierzi, nu reușești.

Despre Gustav Klimt: s-a născut la 14 iulie 1862; a absolvit Școala de Arte Aplicate foarte tânăr, datorită talentului său deosebit la pictură; a înființat, împreună cu fratele său și cu Franz Marsch, prima școală austriacă de artă decorativă; a petrecut o perioadă în România unde a realizat, la cererea Regelui Carol I, galeria de strămoși ai Regelui, decorarea sălii de teatru și a holului de onoare de la Peleș; și nu numai. Se desprinde în Wiener Secession ”Secesiunea vieneză” împreună cu alți pictori (printre care Egon Schiele și Oscar Kokoschka, o mișcare inițiată după modelul Secesiunii Müncheneze și cel al Secesiunii Berlineze; mișcare ce are drept filozofie cercetarea adevărului despre existența umană; mișcarea este echivalentă Art Nouveau-ului francez. Ar mai fi de spus că Sărutul a fost pictat în perioada 1907 – 1908, perioada ”de aur” a lui Klimt: foițe de aur împodobesc hainele celor doi: forme geometrice pe roba bărbatului; spirale, buchete și ciucuri lungi curg senzual pe gleznele femeii. Un covor de flori li se așterne la picioare. În jur plutesc steluțe aurii. Se pare că în Sărutul Klimt s-a pictat împreună cu Emilia Flöge, principala sa parteneră de viață. Expoziția este bine gândită, Sărutul este punctul culminant, încăperea generoasă, e voie la fotografie și are locație de Instagram; cool sau ce?! Dacă mă mai duc? Da.

Despre Prințul Eugeniu de Savoia, cel care, simțindu-se claustrofobic în reședința sa de iarnă din centrul Vienei, a avut ideea și a finanțat construcția celor două palate Belvedere: s-a născut la Paris, la 18 octombrie 1663. Alungat de la curtea franceză de Ludovic al XIV-lea, se mută în Austria, oferindu-și loialitatea monarhiei de Habsburg. Prințul servește Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană sub trei împărați: Leopold I, Joseph I și Charles VI și este cunoscut pentru victoriile pe care le-a avut asupra turcilor otomani (asediul Vienei, bătălia de la Zenta, bătălia de la Petrovaradin, iar în vara anului 1716 eliberarea Timișoarei de sub stăpânirea acelorași turci). Credința nestrămutată în dreptate și neasuprire, loialitatea față de suveran și o soldă substanțială l-au făcut pe Eugeniu de Savoia feldmareșal al imperiului și contributor important la patrimoniul cultural universal. Termină în 1716 construcția Palatului Lower Belvedere (Inferior), iar între anii 1720 – 1722 construiește Palatul Upper Belvedere (Superior). Eugene de Savoia a fost un colecționar de artă rafinat, galeriile sale cuprindeau artă italiană, olandeză, flamandă din secolul al XVII-lea. Biblioteca sa de la Stadpalais (reședința de iarnă) avea peste 15.000 de volume și o bogată colecție de manuscrise. După moarte, bunurile au fost moștenite de nepoata sa, prințesa Maria Anna Victoria, care a vândut tot. Biblioteca, gravurile și desenele au rămas în Austria, fiind achiziționate de împărat, în 1737, și trecute în colecțiile naționale austriece. 

În 1752, Împărăteasa Maria Theresa achiziționează întregul complex și transformă Upper Belvedere într-o expoziție a colecțiilor imperiale, organizând astfel primul muzeu public din lume, în 1781. Prin decretul Împăratului Franz Joseph, în 1896, Upper Belvedere devine rezidența moștenitorului tronului, Franz Ferdinand (cel al cărui asasinat din 28 iunie 1914, la Sarajevo, va conduce la declanșarea primului război mondial). În 1908 Sărutul este cumpărat de Ministerul Imperial al Culturii pentru Galeria de Artă Modernă. În 1938, datorită afinităților naziste ale administrației muzeului, pictura lui Klimt este considerată ”degenerată”, iar Galeria de Artă Modernă este închisă. În timpul celui de-al doilea război mondial palatul suferă distrugeri datorită bombardamentelor.  În 1992 cele două palate sunt renovate. Expozițiile Claude Monet (1996), Klimt’s Women (2000) și Franz Xaver Messerschmidt devin ținta atenției internaționale și ating recorduri de vizitatori.

Peste grădinile de la Belvedere, așa cum privești către Catedrala Sfântul Ștefan, pluteau cumulonimbuși bucălați, iar grifonii care priveau indiferenți în zare, chicoteau și făceau cu ochiul atunci când se credeau neobservați. Pe cealaltă parte, sub geamlâcul de la etaj, o mireasă își tăvălea rochia pe dalele de la intrare, fără să-i pese de vântul subțire și albastru. Pe lac, zânele pitice loveau cu baghetele fermecate apa până când scotea scântei aurii și râdeau molipsitor cu hohote cristaline și înalte.

♣  M-am documentat de pe Wikipedia.

♣ Biletul la expoziția Klimt costă 16.9 euro.

 

 

Cum să devii faimos – Slobozia, din toamnă până-n primăvară

Astă toamnă, prin octombrie, m-am dus de câteva ori în Parcul Mare să fac poze. Parcul Mare de la Slobozia are probabil vreo 8, 10 hectare sau poate chiar mai multe; mesteceni, arțari, stejari, ceva conifere; alei de ciment, canapele noi și nevandalizate, felinare discrete seara, minimum de gunoaie. Monoton. Nuanțele de verde diferă doar de la un anotimp la altul, iar singurul contrast îl face cerul. Câteodată cerul susține singur spectacolul, și atunci nu mai e nevoie de parc. Am aranjat diverse decoruri: niște mere pădurețe colorate, niște frunze mai roșiatice, niște ghinde întregi. Am tot privit acele poze degeaba, din toamnă până în primăvară, încercând să le dau o noimă. Cu trei săptămâni în urmă (îmi amintesc data cu precizie) m-am dus din nou în parc tot pentru poze. În locurile însorite apăruseră toporașii, floricelele albăstrui, năsturașii albi și multe gărgărițe. Frunzulițele erau atât de lucioase încât reflectau lumina soarelui ca niște oglinzi mititele. Totuși părea că fotografiile sunt umile, iar povestea lor una banală. Până într-o dimineață când nimic n-a mai fost ca-nainte. Aleile au fost închise cu benzi galbene de care atârna o coală A4 pe care cineva scrisese cu timesnewroman20 că accesul în parc este interzis. Labirintic, o aleea ducea către Catedrală. Vântul flutura afișele și le răsucea în jurul benzii galbene. Din când în când mașina poliției trecea cu viteză mică, iar un polițist cu o mască protectoare pe față, verifica dacă totul este în regulă. Atât de zguduitor a fost acest fapt pentru locuitorii Sloboziei, încât celelalte două evenimente care se desfășurau de ceva vreme au trecut pe planul doi și, respectiv, trei, apoi au fost ignorate definitiv. Le voi expune pe scurt.

Primul a fost schimbarea climei din țara noastră din temperat – continentală în mediteraneană. Cele patru anotimpuri principale, vara și iarna, au devenit mai lungi, iar anotimpurile de tranziție s-au scurtat considerabil. Verile au devenit secetoase, iar iernile blânde. Din punct de vedere al bunului simț a fost o binefacere. Toate cheltuielile care implicau încălzirea locuinței, iluminatul pe timp de noapte și procurarea de haine groase s-au diminuat cu 70%. Media anuală a temperaturii a crescut cu 10°. Vânturile, însă, au continuat să bată dinspre nord/est, cu aceeași intensitate, fără să le pese că științific era un nonsens. Dar acest lucru important a trecut, ca multe altele, neobservat.

Apoi au apărut portalurile. Portalurile n-au apărut degeaba. Oamenii tot spuneau că înainte era așa și pe dincolo, iar lucrurile stăteau mai bine, ba chiar perfect. Au venit cum s-ar spune, la cerere. Portalurile au speriat prezicătorii și ghicitoarele, dar numai pentru scurt timp, fiindcă s-a dovedit că fuseseră sortite să se deschidă doar pentru trecut. În plus erau personalizate, se putea rememora exclusiv propriul trecut, la alte cereri portalurile deveneau opace și îndărătnice și nu se băgau unde nu le fierbea oala. Procesul era simplu, te așezai în fața ovalului, te gândeai la ceva ce-a fost și portalul derula imaginile conform percepției fiecăruia: de la dreapta la stânga sau de sus în jos ca un film de 35 de mm. Erau acționate de puterea gândului. S-a dovedit mult mai târziu, după ce în populația adultă a Sloboziei s-au iscat neînțelegeri care s-au finalizat cu păruială și îmbrâncituri, că portalurile erau puțin mincinoase și amestecau laolaltă cu firescul, scene din visurile privitorilor, cărora le dădeau o tentă generală, astfel că subiectul nu-și dădea seama că mintea-i fusese observată, fotografiată și expusă. Curioșii care au pășit dincolo de prag nu au mai fost văzuți niciodată.

Atunci mi-am adus aminte de accidentul nuclear de la Cernobîl din ’86. Aprilie 26. Ziua de 26 nu mi-o amintesc deloc. Nici ziua de 27. În ziua de 28 am aflat. Nici cum am aflat nu-mi amintesc cu precizie. Programul de la televizor era de la 8 la 10 seara. Cred că nu ne-au spus la televizor, sau nu de la început. Poate de la radio, sau poate din zvonuri. Ziua era friguroasă și însorită, dar în locurile adăpostite era plăcut, se auzeau bâzâit de insecte și cântec de guguștiuci. Pe sus, peste nori, băteau vântoasele dinspre nord/est, dinspre Ucraina. Îmi amintesc acest spectacol parcă ar fi acum: pe orizontală păsările gălăgioase, insectele nerăbdătoare, razele ascuțite ale soarelui printre crengile prea puțin înfrunzite, mai sus o bucată de cer dureros de albastru, iar sus de tot vântoasele grozave, care coborau fulgerător printre straturile orizontale, scuturau zdravăn ramurile și ferestrele, dizlocau țiglele, învolburau praful și se ridicau din nou, purtând norul radioactiv, departe, în zare, peste Europa, peste Atlantic, peste Groenlanda, Americi, în jos către Ecuator, în emisfera sudică, practic la vale, peste tot. ”Stați în case!” șopteam între noi. Îmi amintesc apoi cum priveam de la fereastră și mă gândeam că nu știu nimic despre proprietățile particulelor radioactive, întrebându-mă panicată de ce n-am fost atentă la lecțiile de fizică. Iar vântoasele care nu încetau…

Dramatic sky, over times
Din când în când familia Bonaccini vine la Slobozia
Flori de piersic văratec care au rezistat înghețului

Apoi a venit 1 Mai. Întâi Mai era o sărbătoare dragă în timpurile acelea și aveam liber de la serviciu. De 1 Mai oamenii făceau grătare și ieșeau la pădure. În acea criză, cu gașca de prieteni alături, în drum spre liziera de la marginea orașului, pășind pe sub norul radioactiv, mi-am stabilit următorul principiu sănătos de viață: Ce-o fi, o fi!

20200322182459_IMG_9223 (1).jpg
Catedrala Episcopală Slobozia, situată în Parcul Mare

Cum să devii faimos – Athens

Moto: Athens. December 2018. We loved it. We are planning to go back as soon as we find cheap flights. End of story.

Din România se ajunge rapid în Grecia. Toată lumea pleacă vara, cu mașina, la plajă sau pe la mânăstiri. Noi am ales decembrie și avion pentru că era ieftin și vremea promitea să fie bună. Așa cum ne-a spus app-ul de pe telefon, așa a fost întocmai: ploaia a fost călduță, iar noi am avut haine impermeabile și nu ne-a prea păsat. Ar mai fi de spus că:

muzeele aveau un program special în decembrie 2018, se închideau la 3 după amiaza; acum am verificat și orele de vizită sunt mult relaxate, adică Acropole se închide la 20 pm, iar celelalte la 17 pm; recomandarea este să verificați site-urile oficiale care sunt foarte bine puse la punct;

Athena card, un abonament pentru 72 de ore, costă 22 de euro și include drumul dus/întors de la aeroport cu trenul/metroul și pentru toate mijloacele de transport din oraș, verificați aici. Se poate cumpăra din aeroport și scutește mulți timpi; hărțile cu mijloacele de transport sunt explicite; recomandăm;

studenții intră gratis la muzee dacă au la ei nu numai carnetul de student, ci și carnetul de note;

trebuie luate în seamă anunțurile din metrou mind your luggage (ai grijă de bagaje)La hotel am fost avertizați să nu călcăm în Piața Omonia că este periculos. N-am întrebat de ce, ne-am conformat. Dacă sunteți atenți la bagaje și la buzunare, chiar nu veți avea nicio problemă. Chestia cu grija la buzunare se aplică și în spațiile aglomerate, dacă sunteți abordați de ”mame disperate” cu bebeluși în brațe ori de tineri prietenoși care vă oferă, să spunem, brățări ale prieteniei.

ar mai fi de spus că timpul nu se pierde niciun fel la Atena; clipele s-au așezat unele după altele tihnite, fie că am stat cu gura căscată la vreo cafenea, fie că am vizitat ruine alburii/călduțe unde pisicile făceau legea. Atena este un oraș prietenos.

Ce-am făcut trei zile la Atena? Am fost pe Acropole vreo 3 ore, dar o vizită atentă poate dura și o zi întreagă (după orarul muzeului). Am fost în Agora, la Templul lui Hefaistos și la Galeria lui Attalos. Am fost în port, la Pireu, unde ferry-boat-urile așteptau degeaba pasageri să-i ducă în insule, fiindcă în afară de noi și niște pescăruși, nu era țipenie. Am văzut Arcada lui Hadrian și Templul lui Zeus. Am fost pe stadionul Panatinaikos (în traducere al tuturor atenienilor) și în Piața Syntagma. Ne-am plimbat prin Plaka și Monastiraki, am mâncat souvlaki și mille feuille (porții mari de tot, la prețuri decente) și am băut căni după căni de cafea grecească (adică turcească); am fost la cafeneaua Shakspeare in love – recomandăm, în port la Pireu. Ne-a plăcut mult Muzeul Acropolei unde am stat jumătate de zi, nu numai pentru că afară turna cu găleata, dar și pentru că este un muzeu captivant, care ne-a smuls multe aha-uri și ne-a dumirit în multe privințe. Și, cu toate că alții spun că suntem campionii cumpărăturilor inutile, de data asta n-am cumpărat cărticica în care Atena

~~  trebuie să spun povestea de la început ~~

Din temele făcute acasă (Victor Kernbach și Alexandru Mitru) ne-am reamintit că Atena a apărut din capul tatălui ei, Zeus (fusese plăsmuită într-o căsnicie anterioară, cu Metis, pe care apoi Z. o înghițise), după ce țeasta acestuia a fost crăpată cu un topor, fiindcă nu mai suporta durerea atroce. Atena s-a născut enervată deja, în armură, cu coiful pe cap, răcnind asurzitor. Zeiță a strategiei militare, a patronat tot timpul statul atenian, i-a dăruit măslinul, a ocrotit artele plastice, literatura, știința agricolă și meșteșugurile. Dar și atenienii i-au ridicat ditamai templul. Înaltă de statură, cu ochii rotunzi, verzi-albaștri, este comparată de Homer cu o bufniță, simbolul înțelepciunii. A participat la Titanomahie și, de partea aheilor, în războiul troian. Titanomahie? Războiul purtat de Zeus zece ani, pentru înfrângerea tatălui său Kronos și a celorlați Titani (în fapt supunerea timpului). Nu e sigur cum au apărut în ecuație Giganții [humanoizi de dimensiuni uriașe (Vergilius dă ca sigură mărimea de 22 km² a unui gigant )] relativ tonți și nesuferiți zeilor, protagoniști ai Gigantomahiei (războiul zeilor cu giganții). Gașca organizată a zeilor olimpieni, certăreți, ranchiunoși și răzbunători, a dorit la un moment dat să scape de giganți, lucru nu tocmai ușor, fiindcă aceștia puteau fi total eliminați numai dacă un om și un zeu îi ucideau simultan. Aici povestea se bifurcă un pic; Victor Kernbach îl pomenește pe gigantul Enkelados ca fiind fulgerat de Zeus. Din cele două izvoare pe care le-am cercetat atent la Muzeul Acropolei, și anume filmul de 10 minute de la ultimul etaj – film la care ne-am uitat de vreo trei ori, și cărticica de la magazinul muzeului (parter), care costa 10 euro și pe care, din nefericire n-am dat banii (am fi avut dovada că cele ce relatate mai sus corespund adevărului) – am conchis că lucrurile nu stau așa. Enkelados, tont cum ziceam, și, mai mult ca sigur și tânt, a enervat-o cumva pe Atena. De fapt, cred că a scos-o din țâțâni, fiindcă zeița a lăsat tot la o parte și i-a tras cu Sicilia în cap, până când l-a înfipt zdravăn în nisip, apoi i-a trântit Sicilia deasupra, uitând că trebuie să-și ia un pământean tovarăș ca să-l termine de tot. Atena s-a răcorit, dar Enkelados pufăie lavă și se foiește până în zilele noastre.

48384244_294227234559220_9180705758721867776_n

50846499_1972611776167486_9143329110771105792_n
Locanta pustie
49206164_224796735098382_3564828490677092352_n
Lojele VIP la Teatrul lui Dionysos Eleuthereos
49650763_2310356805867996_3526872636321693696_n
Teatrul lui Dionysos

49212601_358140118349152_9042368315271413760_n

48422177_283867082178506_8237509839345942528_n
Odeonul lui Herodes Atticus

 

49175107_349948565587860_6459704841240313856_n
Pisică pe sub măslinii sălbatici. Pe fundal Templul Atenei Nike
49457212_961837174203846_5410560569822412800_n
Odeonul lui Herodes Atticus, Dealul Muzelor și nesfârșita Atenă, până la mare
49432709_612719459159052_6093108015064416256_n
Poarta Propylaeaea și da, scările sunt abrupte, dar nu, nu le-am urcat în patru labe

49431929_485880258482517_7703123402717921280_n

wp-1580656887036.jpg
dav
49708579_328378561111447_1075299621523161088_n
Pisică pe o coloană ionică. În spate stă să plouă.
49579468_581712088908542_2650694952840855552_n
Brownies și cafele în Piața Monastiraki

50999191_312393116075229_8012126053189287936_n

49690808_603391750120884_4196952856655298560_n
Templu lui Hefaistos
49530470_238611900368433_937467369305931776_n
Stoa of Attalos
49210731_2265114940475561_1177254250980311040_n
Atena

50170584_2204629569786401_6376728950709682176_n

48413179_345943099319837_7485380835827253248_n

50311058_523268388081813_4391769811537887232_n

49142214_2311377065760124_8121331897407111168_n
Catedrala Ortodoxă
50787638_322399748376061_1180967976057176064_n
Cataif, macro

48382576_308803893073113_7468553115306819584_n

 

48387949_487834988370149_6128971803734835200_n

 

49512259_1978428289125463_6727363672663916544_n
e comod să fii pe primul loc. aici mă întrecusem pe mine însămi

Castelul Bran

Am ajuns la Castelul Bran într-o sâmbătă, deci era aglomerat. Voi spune așa:

Istoria începe cu Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș (care își trage numele de la Ordinul Dragonului, un ordin cavaleresc din care a făcut parte la invitația împăratului Sigismund de Luxemburg). În popor i s-a spus Dracul de la Dragon, Drăculea, ulterior Dracula – nume moștenit și de fiul său, Vlad zis și Țepeș. După moartea tatălui său (ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara), Vlad Țepeș se urcă prima dată pe tronul Țării Românești, în 1448, la 17 ani, ajutat de turci (unde fusese zălog vreo cinci ani). Nu rezistă decât două lui, dar revine în 1456 și domnește până în 1462. Toate se trag de la bani. În 1459 refuză să plătească tributul către Înalta Poartă; mai mult, trece Dunărea în iarna 1461 și atacă blitz lăsând 20.000 de turci morți în urmă. În primăvara-vara lui 1462, Mehmed al IIlea, lejer enervat, deplasează 120.000 de soldați, într-o acțiune de pedepsire a lui Vlad. Trece Dunărea și găsește un ținut pustiit și fântâni otrăvite. Ca să-l ucidă pe sultan, Vlad încearcă un atac tip guerilă în tabăra otomană, dar greșește cortul. Mehmed îl înlocuiește cu frate-său, Radu cel Frumos. Se cuvine să amintim că pădurea de cadavre verticale, înfipte în țăruși, au stârnit frica soldaților turci, dar admirația lui Mehmed. Vlad fuge în Transilvania; numai că negustorii transilvăneni pe care-i taxase, nu-i așa, în exces, și Matei Corvin au păstrat ranchiuna. Vlad este arestat și încarcerat la Vișegrad 12 ani (practic adio!), mutat cu domiciliu forțat la Buda următorii 2 ani, eliberat la cererea lui Ștefan cel Mare în 1475 și reînscăunat ca domn al Țării Românești. Este asasinat în 1476, la București.

Un erou bun este un erou mort.

Mai departe voi spune așa:

Pasul Bran a avut două aspecte importante: rută comercială și militară. Situat între munții Bucegi și Masivul Piatra Craiului oferă o panoramă largă asupra Țării Bârsei și a văii și dealurilor din Moeciu. Adică perfect pentru pândă.

În 1211 Andrei al IIlea al Ungariei făcea cărțile în zonă: dă în dar Bran-ul Cavalerilor Teutoni cu două condiții – să se statornicească și să apere granița de sud. În 1226, după ce ridică o fortăreață, cavalerii sunt izgoniți. Succint:

În 1377 Ludovic cel Mare acordă brașovenilor privilegiul de a construi un castel al Bran dacă și-l finanțează. Brașovenii se conformează și 11 ani mai târziu castelul este în picioare, cu funcțiunea de vamă (3% din valoarea mărfii, deloc de neglijat) și fortăreață de apărare.

În 1489 brașovenii cumpără cu 1000 de florini dreptul de folosință al castelului pe 10 ani (bineînțeles că și folosința vămii), iar în 1651 îl cumpără de la principele Gheorghe Rackoci al II lea.

În 1836 granița între Valahia și Transilvania se mută sus, în munți, iar castelul Bran își pierde din importanță.

În 1886 se fac mari lucrări de reconstrucție și reparații după stricăciunile provocate de revoluția pașoptistă și războiul de independență.

În 1888 castelul este cedat Ocolului Silvic. Este locuit de brigadieri, de pădurari sau de inspectori silvici veniți de la Brașov. Vai!

În 1920 castelul este oferit în dar Reginei Maria. Până în anul 1932 castelul suferă prefaceri importante, pe cursul pârâului Turcu se construiește o hidrocentrală care alimentează și satele apropiate Bran, Moeciu, Șimon. Terenul din jurul castelului este transformat în parc englezesc și se instalează un lift. După ce Regina Maria se stinge din viață, castelul este lăsat moștenire fiicei sale favorite, Principesa Ileana. Aceasta continuă lucrările de amenajare a castelului. În 1948 principesa Ileana este alungată din țară. În 1956 castelul este transformat în muzeu. În 1993 se încheie lucrările de restaurare a castelului, în anul 2006 castelul este retrocedat urmașilor Principesei Ileana, iar din anul 2009 este administrat de Arhiducele Dominic, Arhiducesa Magdalena și Arhiducesa Elisabeta. Un bilet întreg este 40 de lei, pensionarii, elevii și studenții – 25.

Voi mai spune:

Abraham ”Bram” Stoker, scriitor irlandez, 1847 – 1912, cunoscut pentru romanul său Dracula. Stoker n-a vizitat niciodată Transilvania, dar a făcut cercetări asupra folclorului european și a poveștilor cu vampiri. Un scriitor maghiar, prieten al lui Stoker, Armin Vambery, este cel care i-a povestit despre misterioasele ținuturi și așa mai departe. Ce-a ieșit este un roman dark/horror din care se pot trage următoarele învățăminte: este bine să ai un avocat/notar când cumperi proprietăți, vampirologia este o știință străveche, imediat după descoperirea Americii au fost descoperiți și eroii care asigură happy-end-ul filmelor decente.

Aș mai spune că:

Website-ul oficial castelulbran.ro este extrem de bogat, profi, bilingv, tururi virtuale, istoria castelului, bilete online. L-am folosit sursă pentru acest post alături de Wikipedia și alte chestii de le-aveam prin casă.

Ce legătură să fi fost între Vlad Țepeș și un conte fotofob? Niciuna dacă mă întrebați pe mine. I-a adunat istoria la Bran și nu mai pot fi separați. Eu m-am situat de partea reginei. Am ales să pozez jocul luminii pe pereți, lavițele de lângă sobe, biblioteca burdușită, grinzile pictate, terasele umbrite, gongul, fântâna. Dacă aș fi trăit atunci, mi-ar fi plăcut să fiu chelăreasa.